Eleganța prin sperjur

Nu mai avem cuvânt... Avem cuvinte
Să dăm motive marilor minciuni
Ce nouă ni le credem mari minuni,
Gândindu-ne la mersul înainte.

Avem idei, avem mereu dorințe,
Dar nu avem cuvânt... nici ceva sfânt...
Ne plângem uneori de neputințe,
Ni-i teama la-ndemână crezământ.

Lăsăm, cu multă trudă, să se vadă
Că ceva căutăm, dar nu prea știm
Acel ceva, cumva să-l și numim,
Ca să devină, într-un fel, dovadă.

Cuvântul e anexă și nuanță
Un împrumut, ca fond, unui moment
Croit pe un tipar de eleganță
Drept masca unui țel inexistent.

Dar câți mai sunt ce vor măcar să știe
De sunt ce sunt, ce-au fost, de unde vin,
Sau cum de văd paharul gol, nu plin,
Iar cartea doar un petic de hârtie?

Și câți nu-s crunt de beți, cu apă rece,
Câți nu se cred ca înzestrați cu har,
Sau câți nu cred că timpul care trece
Nu-i rău dacă se trece în zadar?

Dar dovedim, cu mult peste măsură,
Că faptele într-un altfel vorbesc,
Ba chiar și ies dintr-un normal firesc,
Și-s drum ușor, de la iubiri, spre ură.

Și, nunanțând, e vrut a da culoare
Cu iz de interes disimulat,
Ca și pornire pur întâmplătoare,
Caz special, cu totul izolat.

Promitem multe, fără de crâcnire,
Orice se-ajunge a fi bun promis,
Fie că-i faptă clară sau doar vis,
Filozofie simplă sau iubire.

În rest e simplă vorbă, vorbă goală,
Fără blazon, și fără de contur,
Ca și un rest de grabă socoteală
Ce-ndatorează viața prin sperjur.

Atemporala revenire

După atâtea vieți ai revenit,
S-a vrut o întâmplare să te cheme,
Știind că viața-mi duc aici o vreme,
Și-ntâmplător, cum zici, mi te-ai ivit.

Orice, în lume, poate fi posibil,
În lumea-n care vise ne apare,
Cu legea ei, ce-aici e o-ntâmplare
Și doar efectul ei este vizibil.

Ne-am hotărât... să spunem s-a-ntâmplat
Ca, arătând, că-i simplă bivalență,
Să ne dorim a vieții penitență,
Fiindu-i adevărul exprimat.

Și-ntr-un exces de-ncredere în tot,
Păstrându-te-n trecutele motive,
Ai hotărât, prin fapte distinctive,
Să-mi fii alături, să arăt ce pot.

Din lumi atemporale, sau din vis,
Sau univesuri cvasiparalele,
Chiar dacă m-ai privit, un timp, din stele,
Pasul ți-a fost, în viața mea, decis.

Multe de-au fost, sau prea puține-au fost,
Nu are relevanță, nu contează,
Cu mult mai mult, prin ceea ce urmează,
Venirii tale tu găsi-vei rost.

Îți amintesc, când tu nu-ți amintești
Că vremea de-a ajunge la iertare,
Lăsându-ne seduși de drumul mare,
Întru-mplinirea sorții omenești.

Inexplicabilul nimic

Mai scriu, din când în când... Mare mirare
Că pot să știu că eu mai și vorbesc,
Și nu mă tem de nici o întrebare...
Ce nu mi-o pun acei ce mă citesc...

Vorbesc din gând... Mai greu din amintire,
Din ele aș putea mai mult să spun,
Dar teamă-mi e de-o mare rătăcire
Absurdului prefer să mă supun.

Mulți nu mă știu, dar mare judecată,
Așa cum ei se cred, mie îmi fac,
Și-mi pun în seamă clipa lor frustrată
Crezând că-și au, lovindu-mă, un leac.

Iar eu vorbesc... Ei spun că nu e bine
Să îmi permit cumva să nu explic,
Dar mai ales când nu le prea convine
Că-n felul lor nu înțeleg nimic.

Mi se cam cer obscene amănunte
Despre simțiri, trăiri sau mici idei,
Sau despre gânduri fără sens, mărunte,
Acelea ce, obscure, n-au temei.

Despre ce sunt, în sensu-n care viața,
Mă ține-n brațe sau mă ține-n frâu,
Nu vrea să-ntrebe nimeni, toți sunt gheața
Ce lasă amorțirea în desfrâu.

Dar este drept... De ce aș vrea, și-aș cere,
Să fiu văzut ca om, nu cel ce scriu,
Când toți mă cred având, oricum, putere,
Din vers să-mi fac și casă, și sicriu?

Șah și viață

În alb și negru-i viața, am tot spus,
Și am mai spus că pare ca o joacă,
Ce de la sine jocul și-l provoacă
Voindu-și josul să și-l știe sus.

Pasul pe prag mai duce și la crah,
Când cerul e senin, însă privirea
Vede furtuni, mizând pe amăgirea
Că jocul ei e altfel, nu e șah.

Am învățat s-o știu, mereu trăind,
Ca un pion ce jocul îl alege,
Să poată fi orice, dar nu și rege,
Când la liman este văzut ieșind.

Am fost nebul alb, nebunul negru,
Când nimeni nu a vrut să iasă-n față,
Și al cetății turn, ascuns în ceață
Cerea să fie liber și integru.

Știind mereu ce-nseamnă pas cu pas,
Riscând, fiind atent la tot ce mișcă,
Nu m-am temut de-a jocului morișcă,
Cal, spre a fi, mai rar am fost atras.

Obstacole puteam oricând să sar,
Și am sărit, gonind după lumină,
Dând șah, cu ochii țintă la regină,
Când doar părea că e fără habar.

Astfel am fost, mereu, doar un nebun
Convins că nici o cale nu-i perfectă,
Dar cea mai bună-i totuși cea directă
Când faptele-n efecte se transpun.

Am fost direct, de multe ori văzut
Ca risc major de luptă iminentă,
Provocator de criză decadentă,
Sau aruncare-n haos absolut.

Nebun fiind, pe rege l-am trimis
De multe ori în corzi, spre-nvățătură
Să știe că-i e legea o măsură
Și-n viață, și-n gândire, și în vis.

La fel, într-un altfel, nu m-am oprit
Regine să provoc a-mi face față
Să fiu, chiar primul, cel ce le învață
Cum e să știi că totu-i rostuit.

Din joc în viață am trecut ușor,
Am fost nebun dar și pion cuminte,
Pe jos, prin soartă, drum spre înainte
Am mers și merg, ca simplu muritor.

Fuga-nspre întoarcere

Fugi dintr-o parte-n alta, nu îți pasă
De așteptări ce vorba-ți le-a propus,
De alte vorbe te tot simți atrasă
De parcă-n altă limbă s-au tradus.

Te-ndatorezi, mereu, pe zi ce trece,
Și nici nu vrei să știi că asta faci,
Că cei ajunge-n datorii a-ntrece
Cu mult mai mult pe cei ce-s azi săraci.

Spuneai mai ieri că fi-va totul bine,
Altfel de bine azi ajungi să vezi,
Că un astfel de bine se cuvine,
Și nu ai timp în vise să te-ncrezi.

Ca fluturele părăsind omida,
La primul zbor, când știe prea puțin,
Din amintiri scoți grabnic crisalida
Păstrându-ți ție cupa cu pelin.

Îmi spui, în grabă, că păcat e fapta,
Cuvântu-i doar cuvânt, nimic mai mult,
Că dreapta, în oglindă, e tot dreapta,
Altfel e doar când gândul e incult.

Oglinda fără gânduri te privește,
Atât cât poți să-i intri în contur,
În rest ea sigur nu te oglindește,
Dar clar se vede tot ce-ți ai în jur.

Cuvintele sunt spuse, n-ai scăpare,
Ca timp nimic nu este limitat,
Iar lumea mică, niciodată mare,
Și lung e timpul pragului negat.

Vei reveni, chemată de regrete
Și neodihna gândului dator,
Ca să-mplinești, ce-ai vrut, pe îndelete
În clar consens cu timpul trecător...